Mircea Vulcanescu, un munte de inteligenta crestina mai 4, 2008

E inacceptabil cat de putina lume il cunoaste pe acest munte de om (fizic dar mai ales spiritual), cat de putin se scrie despre el, cat de putin se cunoaste viata sa. Ar fi normal ca in manualul de “Istoria Romanilor” sa ii fie rezervat un amplu studiu de caz. Desigur, ar fi normal ca Romania sa fie la nivelul de dezvoltare al Elvetiei cu toate acestea anormalul dicteaza in vremurile noastre iar intelectualii nostri adevarati au fost de mult sacrificati. Nu cred ca voi reusi tocmai eu sa-l fac popular prin umilul meu blog dar am cred ca am obligatia sa scriu despre el. Nu vreau sa fac biografia lui Vulcanescu ci doar sa reliefez trasaturile pe care eu le-am retinut din tot ce am citit despre el. Mircea Vulcanescu era si este recunoscut drept latura cea mai sensibila si mai blanda a generatiei sale, la antipod aflandu-se Cioran. Multi spun ca el ar fi fost cel mai erudit din aceasta generatie avand cunostinte vaste si profunde in mai toate domeniile si stiintele: de la istorie la economie, de la anatomie la finante, de la chimie la filosofie, drept, sociologie, literatura etc. Putea sa vorbeasca zile in sir despre opera muzicala a oricarui compozitor clasic sau despre opera oricarui literat de seama. Cu toate acestea, singurul cuvant care il definea intrutotul era eticheta de “crestin” pentru ca inainte de toate el era un modest si smerit crestin. Condus de aceasta credinta si-a dat viata la Aiud pentru un student care delira de frig. Bunatatea lui mergea pana intr-acolo incat Cioran, pesimistul incurabil, spunea ca Vulcanescu face parte dintr-o alta rasa de oamenii care nu se trage din Adam si care sunt sfinti innascuti. Asa trebuie sa ramana in memoria noastra Mircea Vulcanescu: un om care si-a dat viata pentru un altul desi il asteptau acasa sotia si fetele ce-l iubeau atat de mult. Obisnuia sa joace “volleyball” duminicile după-amiază, în grădina lui Mac Constantinescu cu Mircea Eliade, C. Noica, Dan Botta, Haig Acterian, Mihail Polihroniade si altii. In casa lui domnea o pace si un calm desavarsit in care ti-era mai mare dragul sa traiesti, asa cum povestesc fiicele si sotia sa. Tinea conferinte in diverse locuri, avand un discurs de o elocinta fantastica si vorbind cu deosebita infierbantare si pasiune depasea de obicei cu mult timpul alocat. Dupa un proces pierdut dinainte a fost aruncat in cel mai aspru regim de detentie la Aiud, obligat sa doarma iarna pe cimentul rece intr-o incapere minuscula si mizera alaturi de studenti ai sai. Iata ce spune el insusi din crunta inchisoare extrem de bolnav de slabit si deprimat inainte de a se sacrifica pentru un student din celula facandu-se saltea umana pentru el:

“Rostul meu in viata s-a terminat. M-am despartit de studentii pe care-i iubeam tocmai in cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut ca mi-am facut datoria ca cetatean fata de aceasta tara haituita si jefuita cu nerusinare, fata de acest neam insangerat. M-am inselat. N-am fost decat un vanitos. Am tinut sa vin aici langa cei in suferinta, cei care au visat libertatea si-au sangerat pentru ea. Studentii mei nu mai pot astepta nimic de la mine, o biata epava ce se taraste pentru ultima picatura de viata. Stradaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentatii vremii n-au nevoie de cultura. Pseudocultura si-a intins tentaculele ca o caracatita. Nu stiu ale cui pacate indura acest neam ospitalier. Boala mi-a macinat si ultima farama de vlaga. Sunt la capatul puterilor. Ma vedeti in ce hal am ajuns. O caricatura de om. Charon ma asteapta sa ma treaca Styxul. Corbii sunt gata sa ma insoteasca. Priviti-i cum dau rotocoale croncanind in vazduh. Ma doboara tacerea asta. Ma ucide suferinta prin care trec prietenii de celula. Stiu ca ma despart de ei. Ii rog sa ma ierte ca-i parasesc.”

Cu toate acestea lasa un indemn urmasilor: “Nu ne razbunati!” dar nu cred sa fi spus “Uitati-ne!”