Cateodata e zi… cateodata insa vine noaptea, atunci e randul altor oameni sa fie luminati si incalziti, sa fie activi ca niste furnici alergand incolo si incoace dar e randul tau sa dormi sau sa stai treaz uitandu-te pe pereti, gandindu-te la toate cele, mai mult si mai adanc decat in timpul zilei…
Ce inseamna noaptea? De ce totul este facut astfel incat sa treaca de la o extrema la cealalta, de la iarna la vara, de la noapte la zi, de la rau la bine, de la una la alta si nici nu iti dai seama cum trece timpul, nici nu iti dai seama cum in acest timp te-ai schimbat in bine sau in rau, esti mai aproape sau mai departe de adevar. Eu ma gandesc acum, in noaptea asta, ca Dumnezeu a lasat ceea ce ne inconjoara pentru ca noi sa citim, nu ca cititul in stele, ci asa ca sa citim cum se aseamana totul cu firea omului… Iarna vine cu zapada aceea fina , covorul alb din poeziile bucolice, care te face sa simti ca totul poate fi sters si luat de la capat, miroase a speranta dar si a lupta crancena pentru curatire, ne spune gerul cel taios. Primavara, invierea vietii, sarbatorita de noi prin Paste, vedem viata, luam lumina ca simbol al vietii dar mai tarziu vedem si moarte atunci cand frunzele iau culoarea sangelui varsat si se reintegreaza in ceea ce le-a dat viata: pamantul – batatorit de oamenii cei grabiti care nu mai stiu sa citeasca nici macar o foaie de hartie daramite semnele vremii…
Noaptea ne pune pe ganduri zilnic se vede treaba, caci vrand nevrand se vede cu ochiul liber, chiar si fara becuri aprinse, ca lumina nu ne este garantata, noua oamenilor. Asa este facut insa ca intunericul acesta sa ne faca un bine, sa ne pregateasca pentru lumina care nu ne apartine, realizez, ci este un dar care trebuie folosit cu intelepciune. Cine stie insa planul ascuns al Domnului? Poate Radu Gyr, care se intreaba si el inspirat probabil tot de misterul noptilor pierdute:
“Adanca-i noaptea, orele profunde…
Gemand, spre raftul cartilor mă-ndrum
si-ntreb în soapta fiece volum:
-Tu esti? Si cartea fuge si se-ascunde.
Plangand, intreb portretul ei acum:
-Tu esti? Si nici iubita nu-mi raspunde.
Imi umplu cupa-n vin să mă scufunde,
intreb: -Tu esti? Si cupa piere-n fum.
Si-ntreb si spada mea: -Tu esti? Si tace.
Si, cum mă prabusesc în jilt, infrant,
din zid o umbra alba se desface…
Mă-ntorc spre ea cu sange în cuvant
si-n ochii lui Iisus e numai pace.
Intreb: -Tu esti? Si umbra spune: -Sant.”
Dar ce este intunericul decat un nimic absolut, o lipsa, un minus, absenta luminii (asa cum spunea Einstein) si nimic mai mult. Dovada ca lumina poate spulbera intunericul insa intunericul nu poate nimic in prezenta luminii, decat sa se retraga in nicaieri si sa lase loc luminii.
Asa se face oameni buni ca avem multe lucruri pe lume de care sa ne bucuram, insa altele ne pun pe ganduri, noaptea ne alerteaza sufletul caci se gaseste in lipsa de lumina si cauta sa se roage inainte de culcare pentru a vedea din nou lumina. Nu vedem cum era Eminescu rascolit mereu de intunericul noptii?
“Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee
Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi.”
“Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii,
Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aţii?”
Cam astfel suna fragmente din scrisorile a IV-a si a V-a ale lui Eminescu, in care ne cam descrie cum noptile si le pierdea gandindu-se ca nici o femeie nu il merita, nici macar una. Nu mai insist asupra misterului care intriga pe fiecare om atunci cand se vede in intuneric, ma asteapta perna cea concreta si totusi moale, ma astept la un frig cumplit afara si maine la o zi plina de lumina.
Cârâieli