Cum vad eu tiganii…

Cand eram mic nu intelegeam tiganii in nici un fel, in afara de momentele cand mamaie imi spunea sa nu ies pe drum ca trec tiganii, ma baga in sac si ma fura. Eu totusi ii vedeam foarte apropiati, ca pe niste oameni de-ai nostri, mai ciudati pe undeva, care in ciuda celor spuse de mamaie sunt inofensivi. Cand am inaintat in varsta, mi-am schimbat periodic viziunea asupra lor. De exemplu, in scoala generala, fiind undeva in Colentina, eram foarte speriat de ei pentru ca talhareau adesea copiii de varsta mea care rataceau prin spatele blocurilor. In liceu, perioada in care mi-am format treptat personalitatea, eram foarte sceptic cu privire la tigani dar am inceput sa cred pentru prima oara, ca sunt diferiti intr-un sens negativ.

Am intrat la facultatea de drept si de-aici incepe o perioada de solemnitate impusa, de intelegere mai profunda a vietii, de aspiratii inalte morale, spirituale. De acum, la intrarea in “scoala”, ma intampina zilnic marii jurisconsulti si oratori romani si greci, sculptati pe fatada edificiului. Este de retinut ca in aceasta epoca am devenit rasist declarat, nu in stilul acela aberant, nazisto-fascist, pentru ca nu-i uram, nu le doream raul dar eram scarbit de scenele pe care le vedeam foarte des pe strada. Odata, cand ma intorceam acasa, am vazut doi tigani care au injurat si si-au batut joc de toti batranii si femeile din tramvai si nimeni nu i-a oprit pentru ca aveau cutite si amenintau sa le foloseasca.  Toate acestea le faceau din placere, fara un motiv aparent si asta m-a inrait foarte tare impotriva lor ca si neam de oameni. Imi doream sa trec peste aceste sentimente dezgustatoare dar eram prea marcat de scena din tramvai. Am inceput sa le vad toate defectele, sa evidentiez latura lor josnica, sa observ cum nu au respect pentru societate, iar eu, studentul la drept, eram prin excelenta cel care trebuia sa protejeze societatea. Nu suportam cand incercau sa se bage in fata mea la coada, cand aveau masini scumpe si stiam cat de putin au muncit ca sa le aiba, cand erau saraci si erau la fel de lipsiti de bun simt. Peste toate acestea pe care le vedeam in realitate, citeam pe alocuri din istoria lor si faptul ca au fost izgoniti, vanati, omorati fara judecata din toate tarile pe unde s-au perindat imi confirma ca natia aceasta e cu adevarat blestemata.

ACUM: constat ca este adevarata vorba aceea care spune “ca sa ramai un om integru, uneori trebuie sa renunti la propriile convingeri”. S-a intamplat ca am vazut o alta scena care m-a facut sa o uit pe aceea din tramvai si am ajuns ca de ieri sa vad din nou tiganii ca atunci cand eram copil: diferiti dar inofensivi, fascinanti. De ziua internationala a tiganilor, 8 aprilie, formatia “mahala rai banda” a tinut un concert unde credeti? pe scarile facultatii mele, facultatea de drept care vreau sa ca spun ca respira solemnitate. Aceasta formatie a pus acolo o statie, vreo 10 boxe uriase, instrumentele aferente si de la primul acord mi-am dat seama, din biblioteca de unde eram, ca se intampla ceva, ceva diferit. Toti studentii, de pe unde erau scufundati in solemnitatea lor, prin amfiteatre la cursuri sau la biblioteca, nu mai puteau sa invete o iota, nimic, nici nu iti mai auzeai gandurile. De fapt, la inceput, am fost ca de obicei indignat de aceasta profanare a facultatii, de faptul ca li s-a permis “sa isi intinda cortul” chiar acolo. De ce nu pe scarile Palatului de Justitie? ma gandeam din nou cu indignare… Intr-un final, am iesit sa observ spectacolul de afara.

                Acolo, cand am fost in mijlocul lor, mi s-a schimbat cu totul perspectiva. Am vazut o atmosfera cu totul speciala, niste tigani foarte talentati cantau cu o veselie nemaivazuta si studentii care iesisera sa ii vada erau la randul lor insufletiti de muzica asta spectaculoasa. Se faceau hore, dansau oamenii de toate varstele si de toate culorile impreuna si cu totii radeau si se bucurau. Eram cu totii ca in satra, in fata palatului facultatii de drept. Acest contrast m-a facut sa vad cata nevoie avem de oameni ca ei, ca tiganii, oameni necivilizati care se conduc dupa instincte, care ne invata uneori ca pierdem bucuria de trai… Ce mult am invatat in ziua aceea, cand mi-am vazut profesorii trecand pe langa acea “satra” si zambind cu intelegere, lasand sa se vada ca si ei sunt oameni si ca le place muzica si dansul. Ce clipa monumentala a fost cand profesorul de criminalistica, Emilian Stancu, un om extraordinar de sensibil si de erudit, s-a urcat in masina lui scumpa, luxoasa, lunga si neagra iar zece tigani care erau de fata, l-au privit cu respect, cu umilinta, spunand parca: “iarta-ne profesore ca nu am invatat, ca furam, ca suntem salbatici dar uite cat ne place viata”. Am inteles, in sfarsit, sper, de ce rasismul este cu mult mai rau decat “tigania”. Unii dintre cei care treceau pe acolo erau scarbiti, cum as fi fost si eu poate, daca nu as fi avut o sensibilitate pentru muzica…Ei nu vor sa iasa din cercul lor de solemnitate cu nici un chip dar credeti-ma ca in afara acelui cerc este o lume minunata, mai frumoasa, mai vie. Cercul acela este necesar in societate, el reprezinta respect fata de societate, dar invatati sa mai si iesiti din el atunci cand este cazul. Eu acum cred ca noi, romanii, suntem singurii europeni care putem sa ne intelegem cu tiganii, noi, cu blandetea noastra ii putem integra, iertandu-i la tot pasul pentru salbaticia lor. Imi amintesc cuvintele lui Steinhardt (cata dreptate are): “…rostul vieții lor e gâlceavă, harță: gălăgioși; fără de larmă și tărăboi se asfixiază și pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoși, mințim cu toții, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Și găsesc de cuviință să-și întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. Și nu le poți intra în voie. Oricât de frumos le vorbești: orice umilință, orice fățărnicie: deopotrivă de inutile. Leneși, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Și nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înșirate alături și puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiționism, o nostalgie a bâlciului; și un jind al ocării, țipetelor, poalelor date peste cap.” acum vad aceste cuvinte amuzat nu furios, pentru ca acum ii inteleg si le vad partile bune si soarta lor tragica, soarta care poate i-a invatat sa lupte cu societatea.

Iata si o mostra de “tiganie” din Spania: