Puţin folclor… ianuarie 23, 2012

http://www.youtube.com/user/Fabr1s?feature=watch#p/u/4/JqXFxcP4Fxc

 

Tudor, Tudor, Tudorel,

Dragul mamei voinicel!

De când mama ţi-ai lăsat

Şi olteni ţi-ai adunat

Pe ciocoi să-i prinzi în gheară

Şi s-alungi grecii din ţară,

Mult la faţă te-ai schimbat

Şi mi te-ai întunecat!

Spune, maică, ce te doare

Ca m-oi face vrăjitoare

De alean să te descânt,

Să calci vesel pe pământ.”

„Alei, maică! alei, dragă!

Curând visul mi-l dezleagă,

Că ştii, maică! am visat

Buzduganu-mi fărâmat!

Sabia-mi cea bună, nouă

Am visat-o ruptă-n două,

Puşca mea cea ghintuită

Am visat-o ruginită!

Maică! pistoalele mele

Le-am visat făr’ de oţele,

Apoi încă-am mai văzut

Şarpe galben prefăcut

Ce purta coarne de ţap

Şi creastă roşie-n cap,

El avea ochi vânzător,

Avea grai linguşitor

Şi mă tot ruga mereu

Să mă duc la cuibul său.”

„Ba, ferească Dumnezeu,

Să nu te duci, fătul meu,

C-acel şarpe veninos

E vreun duşman ticălos,

Vreun hoţ volintiraş

Şi la inimă vrăjmaş.”

„Maică, măiculiţa mea,

Cum să scap de cursă rea?

Căci un glas prevestitor

Îmi tot spune c-am să mor”

„Dar să mori, drăguţul meu,

Facă ce-a vrea Dumnezeu!

Dar să ştii tu de la mine

Că-un român voinic ca tine

Pân ce cade, pân’ ce moare

Calcă şerpii în picioare,

Căci de-un şarpe-nveninat

I se iartă un păcat.

 

Când zburam din cracă-n cracă

N-avea nimeni ce să-mi facă

Numa’-un hoţ de vânător

Făcu laţul zburător

Şi m-apucă de picior,

De picior şi de ficaţi

Săriţi fraţi de mă scăpaţi,

Săriţi fraţi, săriţi surori

De mă-mpodobiţi cu flori,

De la cap pân’ la picere

Că s-au dus zâlili (zilele) mele…

(Prima poezie reprezintă o dovadă de dragoste a ţăranului oltean faţă de eroul lor, Tudor Vladimirescu. A doua, un bocet popular. Pe ambele le-am moştenit de la mamaia mea. Încercaţi linkul de mai sus, este cea mai mare şi mai de calitate colecţie de folclor pe care am găsit-o vreodată pe internet – Fabr1s)

Emil Constantinescu, unde eşti…? ianuarie 18, 2012

Având în vedere evenimentele din Piaţa Universităţii din ultimele zile, nu pot să nu mă gândesc la cel supranumit în mod primitiv, de către poporul român, de multe ori ingrat “ţapul”. Domnule, Constantinescu, dacă citiţi ceea ce scriu eu aici, vreau să vă amintesc faptul că Regele Ferdinand, poate omul cu cele mai mari merite în istoria neamului nostru, nu era numit mai mult decât “încornoratul”, “urecheatul”, “urâtul” ş.a.m.d. Dar iată că până la urmă a ajuns, trecând prin tot infernul acesta al invectivelor abjecte a ajuns a fi, aşa cum veţi fi, poate, şi dumneavoastră odată “loialul”.

Dar nu vreau să scriu aceste rânduri pentru Emil Constantinescu, ci pentru voi, cei care l-aţi uitat. Pentru voi, cei care credeţi că dacă nu a fost carismatic, glumeţ şi şmecher el nu a existat. Am impresia uneori că noi românii, nu vrem un om de stat, un om vertical pentru că e anost. Vrem un om care să ne distreze iar apoi să-l înjurăm, nu vrem un neamţ care să îşi facă treaba, vrem un clovn care să trâmbiţeze sloganuri iar apoi să ne mintă mai mult pentru ca în final să îl alungăm cu înjurături. Dar ce ne-am mai distrat! Dacă prin comparaţie, românii ar fi fost un fecior în floarea vârstei, cu siguranţă nu ar fi căutat nevastă cuminte care să fie harnică şi tăcută, să nu-i iasă din cuvânt, să trebăluiască şi să facă cea mai bună mâncare, să fie blândă şi cochetă. Nu, el, românul, şi-ar căuta curva satului, dezmăţată şi nesimţită, beţivă şi guralivă, buze mari şi decolteu bogat, pentru că asta îl animă, nu ordinea şi rutina plictisitoare de a fi toate la locul lor. Nimic să nu fie cum trebuie. Nu vrem intelectuali plictisitori ci vrem marinari cu haz…Acum ieşiţi în piaţă dragii mei să îl alungaţi în înjurături pe cel pe care l-aţi votat cu un zâmbet în colţul gurii, ştiind că nu o să fie un om vertical dar că va fi o distracţie pe cinste.

Acum, noi pe cine mai votăm?! Pentru că au rămas numai circari în ringul politic…iar noi, de nevoie, ne-am cam săturat de circ, parcă acum se vede lumina lui Constantinescu. Ce aţi avut cu el oameni buni? Nu v-a distrat suficient, nu a fost fun, pentru aceasta merită uitat?

Dar să mă iertaţi dacă am şi eu, ca mulţi alţii, pe care nici eu nu îi agreez, un discurs din acela în care critic poporul român, găsind veşnic cusururi mentalităţii şi moravurilor româneşti. Nu, eu iubesc România şi românii. Critic aşa cum mi-aş critica şi copiii, de frică să nu repete unele greşeli care l-au dus pe drumul greşit. Critic pentru că este bine să ne vedem păcatele şi să le acceptăm dar poporul acesta rămâne inima mea şi îl voi susţine cu toată puterea. Voi spune vreodată sper, ca Ţuţea, că am onoarea să sufăr şi să fiu chinuit pentru poporul român. Să nu lăsăm să fie în zadar toate suferinţele atâtor martiri care au murit pentru crezul lor, pentru iubire, pentru speranţa că noi îi vom urma ca model moral fără a-i răzbuna şi fără a-i uita.

Pentru Piaţa Universităţii, simbol al demnităţii româneşti dar şi al manipulării unor mase naive de oameni, aş transmite un mesaj: Ridică-te Gheorghe! Ridică-re Ioane! Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, nu pentru pătule, nu pentru pogoane, ci pentru văzduhul tău liber de mâine, Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane!

Credinţa mută munţii din loc… ianuarie 9, 2012

În seara asta am ascultat din nou cartea audio despre Arsenie Boca ( http://carti-audio.blogspot.com/2009/12/marturii-despre-parintele-arsenie-boca.html ). Se pare că oricât de raţional ar fi cineva, nu poate şi nu trebuie să treacă peste miile de mărturii ce se aduc despre unele lucruri minunate săvârşite de părinte. Am fost învăţat să aflu adevărul judiciar prin mijloace de probă – dintre care şi mărturia, astfel că nu pot trece peste ceea ce se relevă prin mărturiile atâtor oameni despre sfinţi părinţi care au făcut minuni nu foarte de mult ci chiar în secolul 20. Cum să vă spun… uneori am senzaţia că Dumnezeu se ascunde, pentru a ne testa credinţa, dar alteori, probabil că din iubirea de oameni nemărginită, ni se arată în chip vădit prin anumiţi oameni în care se sălăşluieşte Duhul Sfânt. Aşa văd şi înţeleg vieţile sfinţilor cărora Dumnezeu le-a dat puteri ce ar aduce parcă a filme fantastice - dar adevărul este că despre această putere efectivă de a supune materia, de a grăi materiei iar ea să se cutremure la cuvântul omului îndumnezeit, se vorbeşte chiar de Hristos în Sfânta Scriptură – “Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă (în Dumnezeu) cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Mat. 17, 20) – şi Sf. Ap. Luca redă vorbele Mântuitorului astfel: ”De ­aţi avea credinţã cât un grãunte de muştar aţi zice acestui sicomor – dezrãdãcineazã­-te de aici li sãdeşte­-te în mare – v­-ar asculta!”.

(Fac o paranteză  – în multe dintre sectele new age, pornind pe firul orientalistic bazat pe credinţa în forţele proprii, “maeştrii spirituali” îşi învaţă ucenicii să creadă că pot trece mâna prin zid şi o vor face. Ucenicii sunt învăţaţi că ei înşişi sunt dumnezei şi nimeni altcineva şi credinţa în ei înşişi îi va face să treacă peste barierele lumii acesteia. De altfel, uneori se şi salută astfel: “dumnezeul din mine îl salută pe dumnezeul din tine”. Vreau să remarcaţi deci, că diferenţele uriaşe se ascund în mici subtilităţi dar radicale căci să nu uităm că pentru noi, creştinii, credinţa în sine ca într-un zeu nu poate fi numită decât mândrie, a cărei faţă neagră este de netăgăduit)

Aşadar, de ce nu ne-ar veni să credem că se pot întâmpla pe pământ minuni nebănuite, căci cu puţină credinţă în Dumnezeu (nu în sine), omului nu-i poate sta în cale nimic rău. Desigur, această putere poate veni numai prin credinţă în Dumnezeu iar ea nu este dăruită decât celor care şi-au dovedit smerenia şi nu mai sunt tentaţi de laudă şi de mândrie. Dar nu asta trebuie să căutăm, zic eu, aceste puteri. Această supunere a regulilor aparente ale universului nu trebuie să ne fascineze sau să ne facă să dorim să fim şi noi ca Superman sau ca Wonderwoman ci trebuie doar să ne dea o măsură a puterii lui Dumnezeu, să ne întărească credinţa, să ne dea un sâmbure de speranţă. Dumnezeu ne arată pe viu de multe ori că nimic nu este cu neputinţă şi că totul depinde numai de credinţa noastră şi de iubirea noastră iar munţii aceia despre care se vorbeşte pot fi văzuţi şi în sens metaforic, ca greutăţi mari ale vieţii, încercări uriaşe peste care treci cu puţină credinţă. Dar dacă avem credinţă multă? În Epistola cãtre Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, citim: “De-­aş avea credinţã atât de multã încât sã mut şi munţii dacã nu am dragoste, nimic nu sunt”. Şi cu aceasta se închide cercul şi se arată sensul ce s-a dat vieţilor noastre de către Hristos – credinţă şi iubire – cu acestea putem birui lumea, cu acestea pornim la drum, mutând munţi de îndoieli, munţi de ignoranţă, munţi de lene, de mândrie şi câţi alţi munţi om fi mutat până acum…

Curaj tuturor, voinţa voastră este tare şi poate învinge, mereu să vă aveţi rădăcinile adânc înfipte în ceruri şi rugăciunea sinceră şi veţi trece peste toate… O seară bună tuturor!

(a se vedea şi http://www.nistea.com/tin03.html pentru a afla ce spune pr. Teofil Pârâianu despre credinţa care mută munţii din loc)