Tudor, Tudor, Tudorel,

Dragul mamei voinicel!

De când mama ţi-ai lăsat

Şi olteni ţi-ai adunat

Pe ciocoi să-i prinzi în gheară

Şi s-alungi grecii din ţară,

Mult la faţă te-ai schimbat

Şi mi te-ai întunecat!

Spune, maică, ce te doare

Ca m-oi face vrăjitoare

De alean să te descânt,

Să calci vesel pe pământ.”

„Alei, maică! alei, dragă!

Curând visul mi-l dezleagă,

Că ştii, maică! am visat

Buzduganu-mi fărâmat!

Sabia-mi cea bună, nouă

Am visat-o ruptă-n două,

Puşca mea cea ghintuită

Am visat-o ruginită!

Maică! pistoalele mele

Le-am visat făr’ de oţele,

Apoi încă-am mai văzut

Şarpe galben prefăcut

Ce purta coarne de ţap

Şi creastă roşie-n cap,

El avea ochi vânzător,

Avea grai linguşitor

Şi mă tot ruga mereu

Să mă duc la cuibul său.”

„Ba, ferească Dumnezeu,

Să nu te duci, fătul meu,

C-acel şarpe veninos

E vreun duşman ticălos,

Vreun hoţ volintiraş

Şi la inimă vrăjmaş.”

„Maică, măiculiţa mea,

Cum să scap de cursă rea?

Căci un glas prevestitor

Îmi tot spune c-am să mor”

„Dar să mori, drăguţul meu,

Facă ce-a vrea Dumnezeu!

Dar să ştii tu de la mine

Că-un român voinic ca tine

Pân ce cade, pân’ ce moare

Calcă şerpii în picioare,

Căci de-un şarpe-nveninat

I se iartă un păcat.

Când zburam din cracă-n cracă

N-avea nimeni ce să-mi facă

Numa’-un hoţ de vânător

Făcu laţul zburător

Şi m-apucă de picior,

De picior şi de ficaţi

Săriţi fraţi de mă scăpaţi,

Săriţi fraţi, săriţi surori

De mă-mpodobiţi cu flori,

De la cap pân’ la picere

Că s-au dus zâlili (zilele) mele…

(Prima poezie reprezintă o dovadă de dragoste a ţăranului oltean faţă de eroul lor, Tudor Vladimirescu. A doua, un bocet popular. Pe ambele le-am moştenit de la mamaia mea. Încercaţi linkul de mai sus, este cea mai mare şi mai de calitate colecţie de folclor pe care am găsit-o vreodată pe internet – Fabr1s)

Având în vedere evenimentele din Piaţa Universităţii din ultimele zile, nu pot să nu mă gândesc la cel supranumit în mod primitiv, de către poporul român, de multe ori ingrat “ţapul”. Domnule, Constantinescu, dacă citiţi ceea ce scriu eu aici, vreau să vă amintesc faptul că Regele Ferdinand, poate omul cu cele mai mari merite în istoria neamului nostru, nu era numit mai mult decât “încornoratul”, “urecheatul”, “urâtul” ş.a.m.d. Dar iată că până la urmă a ajuns, trecând prin tot infernul acesta al invectivelor abjecte a ajuns a fi, aşa cum veţi fi, poate, şi dumneavoastră odată “loialul”.

Dar nu vreau să scriu aceste rânduri pentru Emil Constantinescu, ci pentru voi, cei care l-aţi uitat. Pentru voi, cei care credeţi că dacă nu a fost carismatic, glumeţ şi şmecher el nu a existat. Am impresia uneori că noi românii, nu vrem un om de stat, un om vertical pentru că e anost. Vrem un om care să ne distreze iar apoi să-l înjurăm, nu vrem un neamţ care să îşi facă treaba, vrem un clovn care să trâmbiţeze sloganuri iar apoi să ne mintă mai mult pentru ca în final să îl alungăm cu înjurături. Dar ce ne-am mai distrat! Dacă prin comparaţie, românii ar fi fost un fecior în floarea vârstei, cu siguranţă nu ar fi căutat nevastă cuminte care să fie harnică şi tăcută, să nu-i iasă din cuvânt, să trebăluiască şi să facă cea mai bună mâncare, să fie blândă şi cochetă. Nu, el, românul, şi-ar căuta curva satului, dezmăţată şi nesimţită, beţivă şi guralivă, buze mari şi decolteu bogat, pentru că asta îl animă, nu ordinea şi rutina plictisitoare de a fi toate la locul lor. Nimic să nu fie cum trebuie. Nu vrem intelectuali plictisitori ci vrem marinari cu haz…Acum ieşiţi în piaţă dragii mei să îl alungaţi în înjurături pe cel pe care l-aţi votat cu un zâmbet în colţul gurii, ştiind că nu o să fie un om vertical dar că va fi o distracţie pe cinste.

Acum, noi pe cine mai votăm?! Pentru că au rămas numai circari în ringul politic…iar noi, de nevoie, ne-am cam săturat de circ, parcă acum se vede lumina lui Constantinescu. Ce aţi avut cu el oameni buni? Nu v-a distrat suficient, nu a fost fun, pentru aceasta merită uitat?

Dar să mă iertaţi dacă am şi eu, ca mulţi alţii, pe care nici eu nu îi agreez, un discurs din acela în care critic poporul român, găsind veşnic cusururi mentalităţii şi moravurilor româneşti. Nu, eu iubesc România şi românii. Critic aşa cum mi-aş critica şi copiii, de frică să nu repete unele greşeli care l-au dus pe drumul greşit. Critic pentru că este bine să ne vedem păcatele şi să le acceptăm dar poporul acesta rămâne inima mea şi îl voi susţine cu toată puterea. Voi spune vreodată sper, ca Ţuţea, că am onoarea să sufăr şi să fiu chinuit pentru poporul român. Să nu lăsăm să fie în zadar toate suferinţele atâtor martiri care au murit pentru crezul lor, pentru iubire, pentru speranţa că noi îi vom urma ca model moral fără a-i răzbuna şi fără a-i uita.

Pentru Piaţa Universităţii, simbol al demnităţii româneşti dar şi al manipulării unor mase naive de oameni, aş transmite un mesaj: Ridică-te Gheorghe! Ridică-re Ioane! Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, nu pentru pătule, nu pentru pogoane, ci pentru văzduhul tău liber de mâine, Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane!

(Fac o paranteză  – în multe dintre sectele new age, pornind pe firul orientalistic bazat pe credinţa în forţele proprii, “maeştrii spirituali” îşi învaţă ucenicii să creadă că pot trece mâna prin zid şi o vor face. Ucenicii sunt învăţaţi că ei înşişi sunt dumnezei şi nimeni altcineva şi credinţa în ei înşişi îi va face să treacă peste barierele lumii acesteia. De altfel, uneori se şi salută astfel: “dumnezeul din mine îl salută pe dumnezeul din tine”. Vreau să remarcaţi deci, că diferenţele uriaşe se ascund în mici subtilităţi dar radicale căci să nu uităm că pentru noi, creştinii, credinţa în sine ca într-un zeu nu poate fi numită decât mândrie, a cărei faţă neagră este de netăgăduit)

Aşadar, de ce nu ne-ar veni să credem că se pot întâmpla pe pământ minuni nebănuite, căci cu puţină credinţă în Dumnezeu (nu în sine), omului nu-i poate sta în cale nimic rău. Desigur, această putere poate veni numai prin credinţă în Dumnezeu iar ea nu este dăruită decât celor care şi-au dovedit smerenia şi nu mai sunt tentaţi de laudă şi de mândrie. Dar nu asta trebuie să căutăm, zic eu, aceste puteri. Această supunere a regulilor aparente ale universului nu trebuie să ne fascineze sau să ne facă să dorim să fim şi noi ca Superman sau ca Wonderwoman ci trebuie doar să ne dea o măsură a puterii lui Dumnezeu, să ne întărească credinţa, să ne dea un sâmbure de speranţă. Dumnezeu ne arată pe viu de multe ori că nimic nu este cu neputinţă şi că totul depinde numai de credinţa noastră şi de iubirea noastră iar munţii aceia despre care se vorbeşte pot fi văzuţi şi în sens metaforic, ca greutăţi mari ale vieţii, încercări uriaşe peste care treci cu puţină credinţă. Dar dacă avem credinţă multă? În Epistola cãtre Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, citim: “De-­aş avea credinţã atât de multã încât sã mut şi munţii dacã nu am dragoste, nimic nu sunt”. Şi cu aceasta se închide cercul şi se arată sensul ce s-a dat vieţilor noastre de către Hristos – credinţă şi iubire – cu acestea putem birui lumea, cu acestea pornim la drum, mutând munţi de îndoieli, munţi de ignoranţă, munţi de lene, de mândrie şi câţi alţi munţi om fi mutat până acum…

Curaj tuturor, voinţa voastră este tare şi poate învinge, mereu să vă aveţi rădăcinile adânc înfipte în ceruri şi rugăciunea sinceră şi veţi trece peste toate… O seară bună tuturor!

(a se vedea şi http://www.nistea.com/tin03.html pentru a afla ce spune pr. Teofil Pârâianu despre credinţa care mută munţii din loc)

Da, aseară l-am colindat pe Dan Puric. Noi, o mână de tineri am fost şi i-am bătut în geam la 11 noaptea lui Dan Puric. Eram curios. Nu-l mai văzusem decât la televizor, oare şi în realitate va fi tot la fel de vertical, demn, sau ne va chema poliţia pe cap să alunge intruşii? Întrebând “primiţi colinda noastră?” ni s-a răspuns cu”primim!”, un “primim” cald şi entuziast totodată. Semn bun! Pare că Dan Puric este el însuşi, aşadar am pornit la colindat, după ce în prealabil ne-a primit în casa unde se afla cu soţia şi cu un pui de labrador mai entuziast decât noi toţi. Ne-a ascultat meditativ, căzut pe gânduri, nu plictisit, nuu în niciun caz ci vroia parcă să ajungă cu gândul în vremurile străvechi, la originile obiceiului de colindat.

Terminăm colinda, ne aşază la masa din living, aduce scaune pentru toţi, aduce palinca cea mai bună, vinul cel mai bun, rahat primit de la ambasadorul turciei, toate mâncărurile de post pe care le avea prin casă, turnându-ne emoţionat, tuturor în pahare şi rugându-ne să servim din toate cât mai mult. Aici deja am înţeles că ne aflăm pe mâini bune, aveam în faţă o gazdă care nu se comporta ca o vedetă ci… mai mult ca un cioban din vârf de munte căruia îi e cumplit de dor să primească vreun călător flămând. În continuare gazda noastră vru să ştie despre toţi cei ce l-au colindat cu ce se ocupă. Nu mai continui, cred că aţi prins puţin din atmosfera de ieri seară. Vă mărturisesc, eu nu o să uit acea atmosferă în care o “vedetă” aşa cum o percepeam noi, s-a transformat într-o gazdă ideală, într-un părinte ce şi-a strâns toţi feciorii la masa de crăciun. Am povestit am discutat, am râs, am cântat, am băut şi am întâmpinat iarna grea alături de un om, om aşa cum căuta Diogene odinioară în agora atenei. Am primit multe învăţături în acea seară de la omul Dan Puric, am înţeles că numai omul care este consecvent cu sine însuşi, omul care este acelaşi atât în faţa a milioane de oameni căt şi în preajma unor tineri necunoscuţi ce-i bat în geam la ore târzii, este cu adevărat om, şi se poate lăuda cu drept cuvânt că este cre.

Ne vom reîntâlni la anul! Multă sănătate fericire şi să vă ajute Dumnezeu domnule Puric, în speranţa că veţi citi aceste umile rânduri scrise despre dumneavoastră.

Frati romani, asa cum se zice si in clipul de mai sus, ce s-a ajuns din noi? Ce s-a ajuns din noi?

Dar ce am fost noi? Cioran ar spune ca am fost un neam sub semnul fatidic al esecului vesnic, un neam ratat. Nu este asa! Noi am fost pe punctul de a darui o elita intelectuala de nivel international, noi am si daruit o astfel de elita… dar aceasta elita ar fi putut sa fie si recunoscuta international, daca nu s-ar fi risipit surd in temnitele mortii (Aiud, Sighet, Gherla, etc.)… Cum se poate sa fi ajuns azi, pe punctul de a nu ne mai suporta pe noi insine, locurile natale sa ni se para o povara, un cliseu, stramosii nostri viteji, martirizati de multe ori, niste “looseri”? Cum de nu mai iubim tara? Ce intrebari stupide pot sa pun acum, azi, cand am auzit la stiri vorbindu-se pentru prima data serios de “statele unite ale europei”? Eu nu stiu cum dar se aluneca tot mai mult pe panta ignorantei totale. Eu aflu in fiecare zi despre cate un alt roman care ma impresioneaza profund! Aflu totodata cat de ignorant sunt eu insumi ca nu am cunoscut cele mai mari personalitati din aceasta tara. Sa luam un exemplu: Istrate Micescu. Un titan. O institutie. Un erou. Un savant. Si multe cuvinte care nu il pot descrie pe deplin. Nu il cunosteam pana acum un an. Eu am intrebat pe multi dintre colegii mei, unii dintre cei mai buni juristi din tara, despre Istrate Micescu. Nu auzisera de el, de cel mai mare jurist roman. Nu vreau Doamne fereste sa imi infierez colegii ca fiind ignoranti. Repet. Sunt unii dintre cei mai buni juristi din tara. Dar vreau sa evidentiez unele probleme: nu ne cunoastem valorile si nici nu ne intereseaza daca avem astfel de valori. Suntem plictisiti. Asta e cuvantul care ne descrie starea nationala din mileniul 3. Sa auda si stranepotii nostri: suntem prea plictisiti!

Si mai avem o problema, pe care dupa cate o sa observati, o am mai ales eu. Ii judecam pe confratii nostri mai intai iar de noi uitam. Astfel ajungem la exprimari de genul: romanii sunt prosti, lasi, netrebnici, nu sunt in stare de nimic. Din frustrarile noastre si nemultumirile noastre infundate, ajungem sa ne revarsam furia pe altii. Sa judecam ca cel de langa noi greseste, ca e “ignorant” (asa cum spun eu despre altii), sau e lenes sau…. As vrea sa ne schimbam pe noi mai intai, aceasta fiind unica realizare posibila si mareata. Suntem datori sa ne schimbam din interior, astfel ii vom schimba si pe cei din jur. Tin minte o vorba spusa de un prieten mai intelept: REVOLUTIA PORNESTE DIN OGLINDA!

1. IN THE NAME OF THE FATHER (1993)

2. 12 ANGRY MEN (1957)

3. TO KILL A MOCKINGBIRD (1962)

4. THE HURRICANE (1999)

5. JUDGEMENT AT NUREMBERG (1961)

Scriind aceste randuri, e adevarat, inca sub influenta filmului “In the name of the father” pe care l-am vazut a doua oara, ma adresez voua, magistratilor, juristilor, avocatilor, oamenilor simpli, celor care aveti prejudecati fata de anumite persoane… Vreti sa intelegeti cu adevarat de ce invatati in anul I la drept adagiul “jus est ars boni et aequi”, vreti sa intelegeti de ce se spune sa lasi sa scape 100 de vinovati decat sa condamni un nevinovat? Va recomand sa vedeti cele 5 filme de mai sus. Garantez o inteleptire rapida. Nu e o gluma. Numai bine! Doamne ajuta!

O idee mi-a răsărit astăzi, o revelație. Mereu m-am frământat încercând să găsesc moduri eficiente de a schimba lumea în bine. Sigur, pare un țel cam înalt pentru un om cu posibilități atât de reduse ca mine, unul care de-abia se susține pe el însuși cu o bucată de pâine din pensia părinților. Dar sunt convins în continuare că pot schimba lumea. Cea mai eficientă metodă pe care am găsit-o până acum este aceea de a mă lupta cu mine însumi pentru a deveni un om mai bun și apoi toate vor merge de la sine. O alta a fost să scriu poezii. Iată ce idee am mai avut azi: împreună cu câțiva prieteni de-ai mei vom lipi efectiv pe toți pereții orice, dar absolut orice reprezintă un act de cultură: poezii, mici scrieri, desene, picturi și lista este nesfârșită după cum și talentul fiecăruia. Oarecum aceeași era și ideea pe care am pornit când am creat blogul însă văd că nu prea e citit așa că… o să facem cultură pe toți pereții. Dacă voi avea succes, în loc de afișele care vă invită la concertele cu manele ori să votați vreun partid, veți găsi pe stradă poezii. O idee atât de simplă, aproape newtoniană: oamenii nu vor cultură? Nu e după ei. Cum să putem evolua altfel decât prin cultură? Nu este nevoie de susținerea voastră. Putem face o țară mai bună aici, nu este nevoie să fugim în Franța sau Italia. Trebuie să contruim aici, să ne construim pe noi înșine și să-i ajutăm pe cei din jur, dacă nu material măcar spiritual. Cred că ne sunt suficiente imprimantele personale și puțină dăruire.

Alăturați-vă acestui proiect al meu, vom face o echipă bună, doar lăsați un comentariu și vom lua legătura. Nu fiți defetiști, nu vă lăsați înfrânți de gândul că oricum nu vom schimba nimic. Vom schimba multe.

Eu cred și-n întuneric stând,
Și tot mai sper că mi-ai aprins o lumânare
Să-mi lumineze ochii atunci când
Mi-e dor de mamă, de acasă, de ogoare.

Nu mai am timp aici, nu mai există,
De poți, trimite-mi un minut măcar!
Ce-aș mai iubi fiece clipă tristă,
Aș săruta orice moment amar.

Și dacă ai găsi și aripi, chiar de cioară,
Caută tu prin groapa de gunoi.
Aș fi și eu un suflet care zboară
Și poate aș zbura o lacrimă spre voi.

Eu tot mai cred și-aici în întuneric stând
Doar c-un surâs cum aș putea să mă ridic…

Cand eram mic nu intelegeam tiganii in nici un fel, in afara de momentele cand mamaie imi spunea sa nu ies pe drum ca trec tiganii, ma baga in sac si ma fura. Eu totusi ii vedeam foarte apropiati, ca pe niste oameni de-ai nostri, mai ciudati pe undeva, care in ciuda celor spuse de mamaie sunt inofensivi. Cand am inaintat in varsta, mi-am schimbat periodic viziunea asupra lor. De exemplu, in scoala generala, fiind undeva in Colentina, eram foarte speriat de ei pentru ca talhareau adesea copiii de varsta mea care rataceau prin spatele blocurilor. In liceu, perioada in care mi-am format treptat personalitatea, eram foarte sceptic cu privire la tigani dar am inceput sa cred pentru prima oara, ca sunt diferiti intr-un sens negativ.

Am intrat la facultatea de drept si de-aici incepe o perioada de solemnitate impusa, de intelegere mai profunda a vietii, de aspiratii inalte morale, spirituale. De acum, la intrarea in “scoala”, ma intampina zilnic marii jurisconsulti si oratori romani si greci, sculptati pe fatada edificiului. Este de retinut ca in aceasta epoca am devenit rasist declarat, nu in stilul acela aberant, nazisto-fascist, pentru ca nu-i uram, nu le doream raul dar eram scarbit de scenele pe care le vedeam foarte des pe strada. Odata, cand ma intorceam acasa, am vazut doi tigani care au injurat si si-au batut joc de toti batranii si femeile din tramvai si nimeni nu i-a oprit pentru ca aveau cutite si amenintau sa le foloseasca.  Toate acestea le faceau din placere, fara un motiv aparent si asta m-a inrait foarte tare impotriva lor ca si neam de oameni. Imi doream sa trec peste aceste sentimente dezgustatoare dar eram prea marcat de scena din tramvai. Am inceput sa le vad toate defectele, sa evidentiez latura lor josnica, sa observ cum nu au respect pentru societate, iar eu, studentul la drept, eram prin excelenta cel care trebuia sa protejeze societatea. Nu suportam cand incercau sa se bage in fata mea la coada, cand aveau masini scumpe si stiam cat de putin au muncit ca sa le aiba, cand erau saraci si erau la fel de lipsiti de bun simt. Peste toate acestea pe care le vedeam in realitate, citeam pe alocuri din istoria lor si faptul ca au fost izgoniti, vanati, omorati fara judecata din toate tarile pe unde s-au perindat imi confirma ca natia aceasta e cu adevarat blestemata.

ACUM: constat ca este adevarata vorba aceea care spune “ca sa ramai un om integru, uneori trebuie sa renunti la propriile convingeri”. S-a intamplat ca am vazut o alta scena care m-a facut sa o uit pe aceea din tramvai si am ajuns ca de ieri sa vad din nou tiganii ca atunci cand eram copil: diferiti dar inofensivi, fascinanti. De ziua internationala a tiganilor, 8 aprilie, formatia “mahala rai banda” a tinut un concert unde credeti? pe scarile facultatii mele, facultatea de drept care vreau sa ca spun ca respira solemnitate. Aceasta formatie a pus acolo o statie, vreo 10 boxe uriase, instrumentele aferente si de la primul acord mi-am dat seama, din biblioteca de unde eram, ca se intampla ceva, ceva diferit. Toti studentii, de pe unde erau scufundati in solemnitatea lor, prin amfiteatre la cursuri sau la biblioteca, nu mai puteau sa invete o iota, nimic, nici nu iti mai auzeai gandurile. De fapt, la inceput, am fost ca de obicei indignat de aceasta profanare a facultatii, de faptul ca li s-a permis “sa isi intinda cortul” chiar acolo. De ce nu pe scarile Palatului de Justitie? ma gandeam din nou cu indignare… Intr-un final, am iesit sa observ spectacolul de afara.

                Acolo, cand am fost in mijlocul lor, mi s-a schimbat cu totul perspectiva. Am vazut o atmosfera cu totul speciala, niste tigani foarte talentati cantau cu o veselie nemaivazuta si studentii care iesisera sa ii vada erau la randul lor insufletiti de muzica asta spectaculoasa. Se faceau hore, dansau oamenii de toate varstele si de toate culorile impreuna si cu totii radeau si se bucurau. Eram cu totii ca in satra, in fata palatului facultatii de drept. Acest contrast m-a facut sa vad cata nevoie avem de oameni ca ei, ca tiganii, oameni necivilizati care se conduc dupa instincte, care ne invata uneori ca pierdem bucuria de trai… Ce mult am invatat in ziua aceea, cand mi-am vazut profesorii trecand pe langa acea “satra” si zambind cu intelegere, lasand sa se vada ca si ei sunt oameni si ca le place muzica si dansul. Ce clipa monumentala a fost cand profesorul de criminalistica, Emilian Stancu, un om extraordinar de sensibil si de erudit, s-a urcat in masina lui scumpa, luxoasa, lunga si neagra iar zece tigani care erau de fata, l-au privit cu respect, cu umilinta, spunand parca: “iarta-ne profesore ca nu am invatat, ca furam, ca suntem salbatici dar uite cat ne place viata”. Am inteles, in sfarsit, sper, de ce rasismul este cu mult mai rau decat “tigania”. Unii dintre cei care treceau pe acolo erau scarbiti, cum as fi fost si eu poate, daca nu as fi avut o sensibilitate pentru muzica…Ei nu vor sa iasa din cercul lor de solemnitate cu nici un chip dar credeti-ma ca in afara acelui cerc este o lume minunata, mai frumoasa, mai vie. Cercul acela este necesar in societate, el reprezinta respect fata de societate, dar invatati sa mai si iesiti din el atunci cand este cazul. Eu acum cred ca noi, romanii, suntem singurii europeni care putem sa ne intelegem cu tiganii, noi, cu blandetea noastra ii putem integra, iertandu-i la tot pasul pentru salbaticia lor. Imi amintesc cuvintele lui Steinhardt (cata dreptate are): “…rostul vieții lor e gâlceavă, harță: gălăgioși; fără de larmă și tărăboi se asfixiază și pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoși, mințim cu toții, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Și găsesc de cuviință să-și întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. Și nu le poți intra în voie. Oricât de frumos le vorbești: orice umilință, orice fățărnicie: deopotrivă de inutile. Leneși, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Și nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înșirate alături și puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiționism, o nostalgie a bâlciului; și un jind al ocării, țipetelor, poalelor date peste cap.” acum vad aceste cuvinte amuzat nu furios, pentru ca acum ii inteleg si le vad partile bune si soarta lor tragica, soarta care poate i-a invatat sa lupte cu societatea.

Iata si o mostra de “tiganie” din Spania:

                        Idei criminale prin ele insele? nu exista; exista fapte criminale. Ideile nu pot face rau decat daca sunt puse in practica. La fel este si cu ideile bune…degeaba exista daca nimeni nu crede in ele si nu le pune in aplicare. Este adevarat ca fara idee, fara gandire nici faptele nu se prea nasc asa ca exista o legatura inextricabila aici. Unde vreau sa ajung? Sunt cam dezamagit de mine, de noi, de noi toti si de cat de mult vorbim si filosofam si cugetam pe marginea unor idei…fara sa credem in ele, fara sa faptuim. De acum vreau sa fac si eu fapte bune si sa nu mai scriu deloc nici poezii nici articole propagandistice. Nu v-ati schimba oare in bine atunci cand m-ati vedea pe strada ajutand un om sarman, sau daca as intoarce unui om violent si celalalt obraz? Eu cred ca v-ar pune pe ganduri. Dar daca cititi o poezie care vorbeste despre bunatate, sfintenie nu-i asa ca ne ia cascatul? Bine, poate nici chiar asa ci ne lasam impresionati pentru cateva minute dupa care uitam poezia dar tinem minte pe omul acela care si-a dat viata pentru adevar. Pentru ca nu tinem minte Biblia in sine ci pe Hristos care a venit sa faptuiasca nu doar sa tina “predica de pe munte”, aceea era pentru intelegerea faptelor de sacrificiu si a semnificatiei lor.

                        Dupa ce am citit despre Mile Carpenisan am avut acelasi sentiment…ca faptele mele nu sunt deloc in concordanta cu ceea ce pretind ca sunt. Mile Carpenisan ii provoca pe oameni sa faca FAPTE si le cerea sa le descrie acele fapte. M-a impresionat cat de implicat era omul acela, un jurnalist de razboi in aceasta idee: ca oamenii vorbesc, vorbesc, vorbesc si cand nu mai vorbesc revin la indiferenta si ignoranta lor fata de ceilalti oameni. Uite cum am ajuns si eu sa-l sustin macar asa tangential in ceea ce vroia sa faca. Haideti sa vedem ce facem acum? Facem ceva sau dam drumul la televizor si ne gandim cum sa facem rost de mai multi bani? Ne gandim macar vreodata la cat de mult exacerbam raul pe care il face altul si cat de putin vedem raul facut de noi?

                        Vedeti ce usor a fost….trei paragrafe, ma duc sa-mi fac o baie, ma duc la culcare. Maine, ne intalnim in tramvai, te scuip, te injur, ce-mi pasa… apoi mai scriu iar cateva randuri sa am constiinta impacata. Ne mintim de prea multe ori in felul acesta ca am fi de partea adevarului. Faptele te arata cine esti si de ce parte stai. CURAJ, e posibil sa ne schimbam chiar din seara asta. Ce avem de castigat? O lume minunata in care iubirea sta ca si valoare pe primul loc. O lume unde tot raul este acoperit si tot frumosul este scos la lumina. O lume pe care o visam dar nici nu indraznim sa speram ca poate exista vreodata pe pamant sau in ceruri. Exista si o putem pierde… vorbind despre ea la nesfarsit.

Inca o dovada ca televizorul poate fi o comoara (nu numai instrument de indobitocire) este aceasta emisiune. Sa va arat cateva mostre dintre episoadele mele preferate (in intregime pe youtube), inclusiv din cele vechi, de pe vremea cand denumirea era “Planeta Cinema”. Victor Rebegiuc, Andrei Plesu, Prof. Dr. Ioan Lascar, Horia Bernea, Jean Constantin sunt altii care cu siguranta merita vazuti (tot pe youtube) si lista este incredibil de lunga, si plina de sute de profesori, aristocrati, eroi, artisti, doctori, etc… eu numindu-i numai pe cei care imi vin repede in minte. De asemenea, nici mostrele de mai jos nu sunt suficiente pentru a aminti toate episoadele care m-au marcat profund. Felicitari tuturor celor de la televizor care sunteti inzestrati cu darul de a destepta o natie, un neam intreg, din somnul ignorantei!

In ziua aceasta, in tara aceasta, exista o boala contagioasa care mananca din noi in fiecare zi; se numeste “neincredere”. Neincredere in cele bune;  in cele rele toata lumea crede. Cine nu arunca sentinte la fiecare vorba despre orice, despre oricine? “Ala nu e in stare; Ala fura; Ala e rau; Ala e viclean ori zgarcit…” Nu se poate sa ne uitam putin catre interiorul nostru? Daca am cadea putin in noi insine am vedea ca acolo este de fapt toata rautatea pe care o vedem in jur…dar cum sa cadem in noi insine? E greu… sa lasi de la tine, sa faci un sacrificiu oricat de mic, poti doar sa apreciezi de la distanta sacrificiul altora pe care oricum nu il lauzi, nici nu il bagi de seama probabil. In fiecare societate, epoca, in orice clasa sociala, absolut oriunde, oricand se va vorbi despre bine si rau, despre ce inseamna sa fii om “bun” si om “rau” pentru ca in fond este vorba despre lupta nevazuta dintre bine si rau pe care a simtit-o tot omul dintodeauna. De ce spun ca “esti ceea ce crezi”? E simplu: crezi ca cei din jurul tau sunt buni, de fapt tu insuti esti bun…si nu e minciuna, de fapt chiar sunt buni, doar ca vezi dincolo de ce vor ei sa arate. Incearca sa intelegi mai mult, gandeste de doua ori inainte sa faci o judecata, sa arunci o sentinta asupra unui om, mai ales ca e atat de complex incat nu ai sa-l intelegi niciodata…o stii foarte bine, tu insuti esti om. Crede in bine si vei avea bine, crede in Dumnezeu si El va fi acolo, nu crede in nimic si nu vei avea nimic, crede ce vrei dar ai grija cum se rasfrange asta asupra ta. Despre “credinta” cred ca eu singur pot scrie poate zeci de mii de pagini si sunt doar un semidoct absolut mediocru, asa ca am sa va las pe voi sa va ganditi mai mult.

Adu-ti aminte ca esti om…si nu doar tu,

Ci toti acei din jurul tau de-i vezi;

Si de-ti mai cer cate ceva, sa nu spui nu,

Si-oricat te necajesc, in ei sa crezi

Pentru ca da!…nici tu nu esti mai bun.

Si de-ai vedea ca si in tine crede cineva

Macar blajinul Dumnezeu… de L-ai vedea mai bine,

Atunci ai cauta mai mult pe undeva,

Sa nu mai judeci tu, pe cel de langa tine.

De-oi fi si eu odata colo’ in fata ta

Sa nu ma scuipi chiar de as fi murdar sau neiubit

In loc sa ma lovesti, m-ai binecuvanta

Si ai simti si tu in loc de moarte c-ai trait!

Ce se va decide in cadrul CSM pentru o rezolvare a situatiei? - pentru ca exista o “situatie”! Situatia este aceea ca nivelul examenului este atat de ridicat incat el cauta numai elitele, chiar mai mult decat elite, varful cel mai inalt al elitelor, elitele “obisnuite” fiind invinse. Cu ocazia aceasta ii felicit pe cei 72 care au fost admisi cu toata stima pe care o merita. Dupa cum spuneam, situatia consta in aceea ca examenul cauta un varf prea inalt, pe cand in salile de judecata sistemul cuprinde judecatori mai slab pregatiti decat cei care iau la acest examen de la 40 de puncte in jos. Asta v-o spun cu mana pe inima din proprie experienta. Ceea ce unui student (foarte constiincios de regula) care a obtinut un punctaj de aproximativ 40 la admiterea in INM i se pare firesc, unui judecator cu 40 de ani vechime, poate sa i se para cu totul ilogic. Studentul (mult de tot sub nivelul de admitere la INM) are dreptate de regula asupra opiniei veteranului care nu a inteles stiinta dreptului nici in principiile ei elementare.

Foarte pe scurt, CSM ar trebui sa egalizeze oarecum aceasta diferenta pentru ca la ora actuala in justitie, absolventii INM sunt fata de vechii judecatori, ca Nicolae Iorga sau A.D. Xenopol pe langa un corijent la istorie in clasa a 7-a. Nu exagerez, nici nu vreau sa generalizeze cei care citesc, as vrea doar sa vedeti ceea ce este cu siguranta REGULA care desigur are exceptiile ei. Propun CSM, (va fi cu siguranta in van, nimeni nu imi citeste blogul) sa ia o hotarare in sensul organizarii unui nou concurs anul acesta sau la inceputul lui 2011 chiar daca trebuie schimbata legislatia.

MOTIVARE: prea multi studenti foarte buni raman pe dinafara cersind posturi sub valoarea lor si prea multi judecatori incompetenti raman sa judece vietile si averile noastre. Sa se mai echilibreze balanta justitiei pentru ca exista din acest dezechilibru un alt inconvenient si anume ca acei extrem de putini magistrati de elita care vor iesi din INM se vor lovi de colegii lor mai in varsta de la care vor lua sfaturi si indrumari in meserie. Pana la urma de ce sa nu speculam si sa nu generalizam cu adevarat: se vor lovi de colegii lor insemnati cu metehnele vechi ale spagii, relatiilor… se vor intalnii cu spagarii ce sa mai. Dupa cum stim un mar stricat poate strica 100! deci mai mult ca sigur 100 mere stricate pot sa il strice pe unul mai mititel.

CONCLUZIA: nu sunt suparat ca am fost respins, sunt frustrat pentru ca am vazut judecatori cu experienta de zeci de ani care nu ar putea sa rezolve un sfert dintre subiectele rezolvate de mine. DAR nu este vorba de mine desigur, am multi prieteni pe care ii cunosc bine si care au obtinut un punctaj mic, acestia sunt de asemenea prin comparatie, mai pregatiti decat multi dintre aceia cu experienta. Asadar, draga CSM, draga INM, fa te rog tot posibilul sa obtii o echipa de magistrati cat mai omogena lasand mai multi tineri sa intre si obligand mai multi dintre cei experimentati sa iasa din sistem pentru ca o reforma adevarata numai asa incepe draga INM, tinand cont de realitate, asa se infaptuieste dreptatea, verificand in concreto realitatea. In realitate, unii intra in sistem trecand prin furcile caudine, prin infernul lui Dante, si ajungand acolo ca eroi, iar altii au intrat de mult atunci cand intrau acolo cei lasi, cei nevrednici, bagaciosi si turnatori. Din nou: iertare pentru foarte multii magistrati foarte valorosi mai in varsta sau mai vechi in profesie pe care nu i-am vizat nicidecum prin acest articol prin generalizarile mele uneori ridicole. Numai bine si mult respect tuturor!

Pentru ca am pomenit pe Bratianu, sa lasam vorbele lui sa domneasca asupra acestei scrieri cu putere moralizatoare: “Adevarul invinge indiferent de soarta celor care l-au servit”…si nu pot sa nu ma gandesc daca nu cumva si Gh. Bratianu prin acest aforism a avut in vedere cumva, ca un Roman desavarsit si simplu in gandire ce era, pe Hristos si “fericirile” rostite de El, dintre care una rasuna in vietile lu Vulcanescu si a lui Micescu:
“Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, ca a lor este împărăţia cerurilor.”

ULTIMUL CUVANT:

Istrate Micescu.

In procedura penala, ultimul cuvant il are intotdeauna inculpatul, care trebuie sa faca o ultima pledoarie cauzei sale, aceasta faza este ultima inainte de aceea a deliberarii judecatorilor. Dandu-i-se cuvantul, Istrate Micescu, ilustrul avocat si profesor, acum batran, aflat in scaun de invalizi rosteste catre judecatori, fostii sai studenti mediocri dupa cum le-a si reamintit:

“Nu am de spus decat o fabula (in sala toata lumea apreciaza ca si-a pierdut mintile): <<o paunita si o cioara se certau intr-o zi in padure despre care ar fi mai frumoasa, cioara spunea ca ea e mai frumoasa pentru ca e neagra iar paunita spunea ca ea e mai frumoasa. S-au hotarat sa mearga la judecata, anume sa hotarasca primul animal pe care l-or intalni in cale, cine este mai frumoasa dintre ele iar aceleia care pierde sa i se scoata un ochi. Iata ca in timp ce mergeau s-au intalnit cu porcul si ele l-au numit judecator. Acesta, deliberand putin a hotarat ca cioara este mai frumoasa intrucat e neagra si are vocea placuta si multe altele… Cioara a scos indata ochiul paunitei iar aceasta a inceput sa planga si sa alerge mahnita prin padure. Vazand-o, veverita a oprit-o si a intrebat-o ce a patit. Dupa ce a ascultat-o veverita i-a spus paunitei sa nu mai planga pentru ca ea va ramane frumoasa chiar si cu ochiul scos, pentru ca penele ei sunt in continuare colorate si frumoase…Paunita i-a raspuns: – Nu de asta plang ci PLANG CA M-AU JUDECAT PORCII>>

Dupa aceasta Istrate Micescu si-a intors scaunul pe roti si a iesit vijelios din sala scarbit de acest proces.

Mircea Vulcanescu.

Despre persoana lui Mircea Vulcanescu am mai scris cu alta ocazie si nu a fost si nu va fi destul oricat as incerca. Mai frumos au scris despre el Noica, Eliade, Cioran si alti prieteni buni ai lui deci ar fi de prisos sa incercam sa descifram sufletul acestui martir. De data aceasta va citesc din cartea intitulata chiar “Ultimul Cuvant” unde este expusa pledoaria sa, lectie de istorie si de cultura, prelegere de etica unui alt complet de judecatori robiti unor interese sangeroase. Am sa reproduc intocmai pasajele care mi-au placut si m-au impresionat cel mai mult:

“Ascultand aceasta incriminare, nu mi-am putut stapani un amestec de mandrie si de ciuda, pentru ca, orice s-ar zice, pentru un crestin nu este mai mare cinste care sa i se poata face decat de a fi pus sa plateasca pentru semenul sau; dar si de ciuda, pentru ca acest lucru, infaptuit in zarea launtrica a lumii nevazute, sfarama, in lumea vazuta a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptati pe care sunteti pusi s-o aparati si fara de care nu e posibila convietuirea pamanteasca.“

“Onorata Curte ma va judeca dupa cum crede de cuviinta si, dupa cum va putea, ma va condamna ca autor principal, complice, cu sau fara circumstante atenuante, la ani de temnita grea sau de inchisoare altfel zisa si la risipirea casei parintesti, sortita, in gandul tatei, sa asigure ptin timp soarta a trei fiinte nevinovate, si la degradare civica, la interdictia exercitarii puterii parintesti, a dreptului de a tine scoala etc. Altii decat Onorata Curte, aplicandu-mi cu sau fara drept regimul de exterminare la care am fost supus, vor preface mai curand sau mai tarziu pedeapsa Onoratei Curti intr-o pedeapsa mai aspra, potrivit unor intentii ramase pentru mine de neinteles. Nu pentru asta ma plang! Sunt in lumea asta riscuri pe care datoria barbateasca, ca si datoria ostaseasca, te obliga sa ti le asumi, chiar daca nu te poate mangaia nici amintirea foloaselor materiale ce n-au fost si nici amintirea magulitoare a cinstirii unei fete, pe care unul din domnii procurori ne-a amintit-o drept compensatie. O stiu si repet: nu pentru asta ma plang! Un lucru am insa dreptul sa pretind Onoratei Curti, atunci cand chemandu-ma in fata ei, am inteles sa raspund “De fata!” Este dreptul pe care-l am sa-i cer ca, daca va judeca si va hotari ca trebuie sa ispasesc ceva, revendic dreptul de a patimi si de a muri pentru Adevar! Adevarul acesta, Onorata Curte, ma trudesc insa zadarnic sa-l cuprind, incercand sa infrunt unul dupa altul, fiecare dintre capetele actului de acuzare, ori fiecare din articulatiunile argumentarii domnilor procurori. Patru ani mi-am cercetat toate actele, cautand sa aflu in activitatea mea publica unul de care m-as putea cai. N-am gasit! In asemenea conditii Onorata Curte poate sa hotarasca in privinta mea orice! Un singur lucru o pot asigura de pe acum, cand am inca integritatea mea corporala si a facultatilor mele sufletesti: ca pana in ultimul meu ceas o sa dorm bine! Onorata Curte, termin rugandu-va sa ma iertati ca am abuzat de timpul Domniilor voastre si ca am spus lucrurilor pe nume dar eu cred in Adevar si stiu ca nu e putere in lume mai mare decat Adevarul. Sa va ajute Dumnezeu domnilor judecatori sa fiti nu judecatori drepti, ci Judecatori Adevarati! Am zis!“