In pragul vremilor acestea tulburi este bine sa ne amintim dragi “cetateni” ca tara noastra a cuprins cat a putut Oameni de o noblete sufleteasca nemasurata, oameni cu putere de a infrunta minciuna. Secolul XX, aprig pentru neamul nostru pasnic, ne-a rapit brutal unele dintre cele mai luminoase minti, luptatori imbracati in haine de aparatori ai Adevarului atunci cand acesta nu era dorit. Am sa cercetez pentru acum doar pe Mircea Vulcanescu si pe Istrate Micescu fie pentru ca pe altii ii amanam pe alta data fie pentru ca unii nu au avut parte de nici macar un simulacru de proces stalinist, cum ar fi Gheorghe Bratianu si altii…
Pentru ca am pomenit pe Bratianu, sa lasam vorbele lui sa domneasca asupra acestei scrieri cu putere moralizatoare: “Adevarul invinge indiferent de soarta celor care l-au servit”…si nu pot sa nu ma gandesc daca nu cumva si Gh. Bratianu prin acest aforism a avut in vedere cumva, ca un Roman desavarsit si simplu in gandire ce era, pe Hristos si “fericirile” rostite de El, dintre care una rasuna in vietile lu Vulcanescu si a lui Micescu:
“Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, ca a lor este împărăţia cerurilor.”
ULTIMUL CUVANT:
Istrate Micescu.
In procedura penala, ultimul cuvant il are intotdeauna inculpatul, care trebuie sa faca o ultima pledoarie cauzei sale, aceasta faza este ultima inainte de aceea a deliberarii judecatorilor. Dandu-i-se cuvantul, Istrate Micescu, ilustrul avocat si profesor, acum batran, aflat in scaun de invalizi rosteste catre judecatori, fostii sai studenti mediocri dupa cum le-a si reamintit:
“Nu am de spus decat o fabula (in sala toata lumea apreciaza ca si-a pierdut mintile): <<o paunita si o cioara se certau intr-o zi in padure despre care ar fi mai frumoasa, cioara spunea ca ea e mai frumoasa pentru ca e neagra iar paunita spunea ca ea e mai frumoasa. S-au hotarat sa mearga la judecata, anume sa hotarasca primul animal pe care l-or intalni in cale, cine este mai frumoasa dintre ele iar aceleia care pierde sa i se scoata un ochi. Iata ca in timp ce mergeau s-au intalnit cu porcul si ele l-au numit judecator. Acesta, deliberand putin a hotarat ca cioara este mai frumoasa intrucat e neagra si are vocea placuta si multe altele… Cioara a scos indata ochiul paunitei iar aceasta a inceput sa planga si sa alerge mahnita prin padure. Vazand-o, veverita a oprit-o si a intrebat-o ce a patit. Dupa ce a ascultat-o veverita i-a spus paunitei sa nu mai planga pentru ca ea va ramane frumoasa chiar si cu ochiul scos, pentru ca penele ei sunt in continuare colorate si frumoase…Paunita i-a raspuns: – Nu de asta plang ci PLANG CA M-AU JUDECAT PORCII>>
Dupa aceasta Istrate Micescu si-a intors scaunul pe roti si a iesit vijelios din sala scarbit de acest proces.
Mircea Vulcanescu.
Despre persoana lui Mircea Vulcanescu am mai scris cu alta ocazie si nu a fost si nu va fi destul oricat as incerca. Mai frumos au scris despre el Noica, Eliade, Cioran si alti prieteni buni ai lui deci ar fi de prisos sa incercam sa descifram sufletul acestui martir. De data aceasta va citesc din cartea intitulata chiar “Ultimul Cuvant” unde este expusa pledoaria sa, lectie de istorie si de cultura, prelegere de etica unui alt complet de judecatori robiti unor interese sangeroase. Am sa reproduc intocmai pasajele care mi-au placut si m-au impresionat cel mai mult:
“Ascultand aceasta incriminare, nu mi-am putut stapani un amestec de mandrie si de ciuda, pentru ca, orice s-ar zice, pentru un crestin nu este mai mare cinste care sa i se poata face decat de a fi pus sa plateasca pentru semenul sau; dar si de ciuda, pentru ca acest lucru, infaptuit in zarea launtrica a lumii nevazute, sfarama, in lumea vazuta a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptati pe care sunteti pusi s-o aparati si fara de care nu e posibila convietuirea pamanteasca.“
“Onorata Curte ma va judeca dupa cum crede de cuviinta si, dupa cum va putea, ma va condamna ca autor principal, complice, cu sau fara circumstante atenuante, la ani de temnita grea sau de inchisoare altfel zisa si la risipirea casei parintesti, sortita, in gandul tatei, sa asigure ptin timp soarta a trei fiinte nevinovate, si la degradare civica, la interdictia exercitarii puterii parintesti, a dreptului de a tine scoala etc. Altii decat Onorata Curte, aplicandu-mi cu sau fara drept regimul de exterminare la care am fost supus, vor preface mai curand sau mai tarziu pedeapsa Onoratei Curti intr-o pedeapsa mai aspra, potrivit unor intentii ramase pentru mine de neinteles. Nu pentru asta ma plang! Sunt in lumea asta riscuri pe care datoria barbateasca, ca si datoria ostaseasca, te obliga sa ti le asumi, chiar daca nu te poate mangaia nici amintirea foloaselor materiale ce n-au fost si nici amintirea magulitoare a cinstirii unei fete, pe care unul din domnii procurori ne-a amintit-o drept compensatie. O stiu si repet: nu pentru asta ma plang! Un lucru am insa dreptul sa pretind Onoratei Curti, atunci cand chemandu-ma in fata ei, am inteles sa raspund “De fata!” Este dreptul pe care-l am sa-i cer ca, daca va judeca si va hotari ca trebuie sa ispasesc ceva, revendic dreptul de a patimi si de a muri pentru Adevar! Adevarul acesta, Onorata Curte, ma trudesc insa zadarnic sa-l cuprind, incercand sa infrunt unul dupa altul, fiecare dintre capetele actului de acuzare, ori fiecare din articulatiunile argumentarii domnilor procurori. Patru ani mi-am cercetat toate actele, cautand sa aflu in activitatea mea publica unul de care m-as putea cai. N-am gasit! In asemenea conditii Onorata Curte poate sa hotarasca in privinta mea orice! Un singur lucru o pot asigura de pe acum, cand am inca integritatea mea corporala si a facultatilor mele sufletesti: ca pana in ultimul meu ceas o sa dorm bine! Onorata Curte, termin rugandu-va sa ma iertati ca am abuzat de timpul Domniilor voastre si ca am spus lucrurilor pe nume dar eu cred in Adevar si stiu ca nu e putere in lume mai mare decat Adevarul. Sa va ajute Dumnezeu domnilor judecatori sa fiti nu judecatori drepti, ci Judecatori Adevarati! Am zis!“
Cârâieli